- Dublă personalitate, zici?
- Îhî.
- Adică cum?
- Adică nu ştii ce-i aia sau cum? Vrei să-ţi desenez?
- Nu, stai liniştit că oricum n-ai talent. Vreau doar să înţeleg ce înţelegi tu prin termenul ăsta? Adică, mai precis, cum funcţionează treaba? Nu de alta dar despre cealaltă parte mi-ai spus deja.
- Wait a secănd: care cealaltă parte?
- Cum care, bre? Tu nu ştii ce mai spui de la un minut la altul? Poate ai Alzhaimer? Ia vezi de-un control, ceva.
- Care, mă, parte? Aia în care te asiguram că io pot avea, dacă vreau, nu doar dublă personalitate ci şi chiar triplă personalitate?
- Desigur că aia. Care alta? Deci… ăăă… cum funcţionează?
- Dar de ce vrei tu să ştii asta? Nu te poţi mulţumi cu ceea ce ţi se oferă? Ştii cum zice poetul: eu nu strivesc corola de minuni a lumii, lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns. Nepătrunsul ascuns! Vraja! Get it?
- Bă, nu te supăra, acuma, aşa, ca-ntre bărbaţi: mai dă-l, mă-n poezia mea d-acilea pă poet. Las’ că îi pasă lui de ce spui tu acuma cum îmi pasă mie de pivniţele Vaticanului. Poate de pivniţa lu’ bunicu’ că ţinea ăsta un vin acolea mai ceva ca ăla de la Hanu Ancuţei. În rest: piviniţele Vaticanului, ateul şi bomba bacteriologică! Get it? Uite, ca să nu ne mai învîrtim atîta în jurul cozii: te întrebaşi de mecanism pentru că în cazul meu lucrurile stau aşa… Da, dublă personalitate am şi eu. Aşa, din cînd în gînd. Ce, te miră?... Deci cum ziceam: mi se întîmplă mai ales seara. Înainte de culcare. Serile de vară mai ales. Cînd nu prea pot să dorm din cauza căldurii ăleia cleioase care se scurge peste tot mai ceva ca umezeala unei păduri amazoniene peste o pădure amazoniană. Ştii? Şi atunci, cînd realitatea clipoceşte parazitar – mişto expresie, nu? Am citit-o undeva. Tu ai scris-o. Într-o postare de-a ta. Ce, iar nu-ţi mai aminteşti?
- Păi dă-mi voie să-ţi explic şi eu acuma o treabă.
- Un mecanism, te rog frumos. Noi umblăm numai cu mecanisme.
- Da, în fine. Un mecanism. Cum zici tu. Deci taică-miu avea o vorbă. Zicea aşa: odată ce-am terminat o sculptură nu prea mă mai interesează soarta ei. Aşadar, spus simplu de tot, el se simţea bine numai atunci, în momentul creării. Atunci era şi devenea el liber. Pe urmă textul… pardon, sculptura nu îi mai aparţinea. Pricepi acuma cum devine faza cu nonamintirea a ceea ce am scris mai demult?
- În fine. Pricep eu mai multe decît vrei tu să laşi să se înţeleagă – bunăoară că ai cam vrea să-l depăşeşti pă bătrîn în actul creator, să fii mai bun decît el în, desigur, zona ta de expert… sau că ai cam cocheta, inconştient măcar, cu un complex al imaginii tatălui, chestie freudiană and stuff… daaar, ţin foarte clar să subliniez asta, nu despre asta vorbim noi acuma.
- Complexul oedipian? Ha-hă-hî! Mai rămîne să-mi torni acuma şi explicaţia freudiană despre Hamlet care nu-şi ucide unchiul deoarece pentru că fiindcă şi gata socoteala.
- Gata pă dracu. De abia atunci ar începe totul.
- Cu alte cuvinte eu sunt pentru tine un caz. Atît. Clasificabil, încadrabil, tipologic. Punct.
- Bre, dacă te-ai supărat, dacă te-am supărat… ăăă… please excuse me da’ apoi plec. Că mai am şi altele de făcut.
- Nu, mă, ce ai? Te-ai ţăcănit? Zi-mi în continuare. Că, vorba aia, io pe urmă ce mai bag la blog? Reţete culinare şi recenzii de filme comerciale americane?
